Sincer, m-am cam plictisit de bloguri. Am citit o gramada in ultima vreme si am constatat ca exista tare multi oameni ticniti pe planeta asta a blogurilor.
Mie nu-mi place sa explic detaliat ce si cum gandesc decat in momentul in care sunt contrazisa si trebuie sa-mi apar punctul de vedere. Asa ca, daca e sa-mi exprim gandurile de placere, o fac cel mai des prin poze. Cea mai mare provocare cred ca e sa faci lucruri comune sa para exceptionale. Atunci am eu, cel putin, satisfactia ca am facut ceva interesant.
Iata aici ceva ce-mi face mai multa placere sa public decat cuvinte.
va invit!
Wednesday, June 24, 2009
Tuesday, June 16, 2009
Anost
Ai simtit vreodata ca n-ai timp? ca esti atat de presat si ai un deadline pentru fiecare chestie care trebuie facuta? sigur ai simtit, cel putin la scoala.
Ei, acum a venit vacanta. Asa ca schimbam placa. Ai simtit vreodata ca ai tot timpul din lume, dar te cuprinde o stare (pe care multi o numesc "lene") si tot nimic nu faci? Mie mi se pare ingrozitor sa n-am pentru ce sa ma agit. Parca e si mai presant decat atunci cand aveam de facut o mie de chestii intr-o zi.
E o senzatie ciudata...te trezesti dimineata si spui "ce am de facut azi?"...si-ti raspunzi apoi "nimic". Nu vorbesc acum de ceea ce faci din placere, nu vorbesc de faptul ca iesi afara, sau chestii dintr-astea. Vorbesc de tot ceea ce TREBUIA sa faci cat eram in timpul scolii. De invatatul la economie, despre care stiai ca nu te ajuta cu nimic, despre proiectele pentru Zamfir care n-aveau nicio noima...tot ce nu-ti convenea sa faci, dar erai obligat. Ei bine, acum esti liber sa nu le faci. Faci ceva in locul lor? Ceva care sa ramana?
Concluzia mea: Avand in vedere ca raspunsul la ultimele doua intrebari este "nu", nu pot sa spun decat ca ideea de "rau necesar" incepe sa prinda oarecum contur in capul meu. E nasol sa nu ai initiativa asa cum nu am eu acum. Cred, de asemenea, ca initiativa ai doar in momentul in care dai de ceva ce nu-ti convine, fie ceva marunt, ca invatatul la economie, fie un sistem intreg, iar atunci se trece de la nivelul de "initiativa" la "proiecte".
Ei, acum a venit vacanta. Asa ca schimbam placa. Ai simtit vreodata ca ai tot timpul din lume, dar te cuprinde o stare (pe care multi o numesc "lene") si tot nimic nu faci? Mie mi se pare ingrozitor sa n-am pentru ce sa ma agit. Parca e si mai presant decat atunci cand aveam de facut o mie de chestii intr-o zi.
E o senzatie ciudata...te trezesti dimineata si spui "ce am de facut azi?"...si-ti raspunzi apoi "nimic". Nu vorbesc acum de ceea ce faci din placere, nu vorbesc de faptul ca iesi afara, sau chestii dintr-astea. Vorbesc de tot ceea ce TREBUIA sa faci cat eram in timpul scolii. De invatatul la economie, despre care stiai ca nu te ajuta cu nimic, despre proiectele pentru Zamfir care n-aveau nicio noima...tot ce nu-ti convenea sa faci, dar erai obligat. Ei bine, acum esti liber sa nu le faci. Faci ceva in locul lor? Ceva care sa ramana?
Concluzia mea: Avand in vedere ca raspunsul la ultimele doua intrebari este "nu", nu pot sa spun decat ca ideea de "rau necesar" incepe sa prinda oarecum contur in capul meu. E nasol sa nu ai initiativa asa cum nu am eu acum. Cred, de asemenea, ca initiativa ai doar in momentul in care dai de ceva ce nu-ti convine, fie ceva marunt, ca invatatul la economie, fie un sistem intreg, iar atunci se trece de la nivelul de "initiativa" la "proiecte".
Wednesday, April 29, 2009
Lectia numarul 1
Uite ca am ajuns sa postez si de pe patul de spital. :))
Ma rog, cred intr-un fel ca daca sunt aici pot sa exprim mai limpede sentimenele fata de experienta asta, permanent noua, dar cu care totusi m-am obisnuit in 2 ani de zile.
Hai sa va fac si pe voi sa vedeti viata cu alti ochi. Mi-as dori tare mult sa pot sa va conving, fara sa treceti prin ce am trecut eu. Insa omul e om, si pana nu se da EL cu capul de ceva nu se schimba.
Poveste de viata
Eram odata in clasa a 9a...inca nu terminasem, eram pe la inceputul lui iunie. Profa de fizica imi spune fraza pe care o detestam cu totii, pe care nu concepem sa o auzim, mai ales fiind boboci la Sava: "Ne vedem la toamna". Aiurea, m-a trecut, insa a avut o placere deosebita in a ma chinui....si de cand am auzit faza cu toamna am inceput sa am tot felul de reactii ciudate.
Mi se facea rau pe strada, lesinam, fara sa am tensiune mica sau vreo anemie, am facut o alergie ciudata iar la sfarsitul scolii a venit cireasa de pe tort: nu am mai putut sa merg.
Asta cred ca a fost prima si cea mai valoroasa lectie a vietii mele de adolescent. Sportiva de performanta, impotriva transportului in comun (lent si agmolerat), eu mergeam. Mergeam pe munte, mergeam pe jos prin Bucuresti, mergeam, mergeam, mergeam. Si niciodata nu am luat mersul ca pe un privilegiu. Toata lumea merge, nu? Deci e ceva ce mi se cuvine. Dar, soc! Mie nu mi se mai cuvenea. Pur si simplu, m-am trezit intr-o dimineata si nu mi-am mai putut mentine greutatea pe propriile mele picioare.
Loz in plic. Cam asa traim cu totii. Sunt atat de multe lucruri care nu depind de noi, dar care ne influenteaza atat de tare incat nu le putem trece cu vederea. Ideea de "Carpe Diem" e cea mai buna, cred eu. Trebuie sa invatam sa nu ne facem planuri, pentru ca oricand pot fi naruite, trebuie sa lasam viata sa se deruleze, cu bune, cu rele si apoi sa vedem totul din alt unghi.
Bineinteles ca am fost internata atunci in spital, am facut zeci de analize, am stat numai in pat si am fost dusa la alte sectii in scaunul cu rotile. Dar dupa o saptamana, m-am ridicat din pat intr-o dimineata. Fizic, era ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, mergeam din nou perfect (iar acum, ca au trecut doi ani, o saptamana nu mai inseamna nimic). Psihic, treceam la un nivel superior.
Ma rog, cred intr-un fel ca daca sunt aici pot sa exprim mai limpede sentimenele fata de experienta asta, permanent noua, dar cu care totusi m-am obisnuit in 2 ani de zile.
Hai sa va fac si pe voi sa vedeti viata cu alti ochi. Mi-as dori tare mult sa pot sa va conving, fara sa treceti prin ce am trecut eu. Insa omul e om, si pana nu se da EL cu capul de ceva nu se schimba.
Poveste de viata
Eram odata in clasa a 9a...inca nu terminasem, eram pe la inceputul lui iunie. Profa de fizica imi spune fraza pe care o detestam cu totii, pe care nu concepem sa o auzim, mai ales fiind boboci la Sava: "Ne vedem la toamna". Aiurea, m-a trecut, insa a avut o placere deosebita in a ma chinui....si de cand am auzit faza cu toamna am inceput sa am tot felul de reactii ciudate.
Mi se facea rau pe strada, lesinam, fara sa am tensiune mica sau vreo anemie, am facut o alergie ciudata iar la sfarsitul scolii a venit cireasa de pe tort: nu am mai putut sa merg.
Asta cred ca a fost prima si cea mai valoroasa lectie a vietii mele de adolescent. Sportiva de performanta, impotriva transportului in comun (lent si agmolerat), eu mergeam. Mergeam pe munte, mergeam pe jos prin Bucuresti, mergeam, mergeam, mergeam. Si niciodata nu am luat mersul ca pe un privilegiu. Toata lumea merge, nu? Deci e ceva ce mi se cuvine. Dar, soc! Mie nu mi se mai cuvenea. Pur si simplu, m-am trezit intr-o dimineata si nu mi-am mai putut mentine greutatea pe propriile mele picioare.
Loz in plic. Cam asa traim cu totii. Sunt atat de multe lucruri care nu depind de noi, dar care ne influenteaza atat de tare incat nu le putem trece cu vederea. Ideea de "Carpe Diem" e cea mai buna, cred eu. Trebuie sa invatam sa nu ne facem planuri, pentru ca oricand pot fi naruite, trebuie sa lasam viata sa se deruleze, cu bune, cu rele si apoi sa vedem totul din alt unghi.
Bineinteles ca am fost internata atunci in spital, am facut zeci de analize, am stat numai in pat si am fost dusa la alte sectii in scaunul cu rotile. Dar dupa o saptamana, m-am ridicat din pat intr-o dimineata. Fizic, era ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, mergeam din nou perfect (iar acum, ca au trecut doi ani, o saptamana nu mai inseamna nimic). Psihic, treceam la un nivel superior.
Tuesday, April 14, 2009
Eu si blogul meu
...despre care nici nu stiam ca mai exista. Anul si postul pe blogul lopetii verzi. :)
Am cu totul alte idei in cap si nu am niciun chef sa vorbesc despre parerea mea despre bloguri, dar o fac pentru ca trebuie. Ca sa vad eu cum e sa faci ceva doar pentru ca trebuie. Si ca sa fiu sigura ca am o insiruire oarecum logica a ideilor pe blog (asta daca am sa continui sa scriu). Insiruire logica din punctul meu de vedere inseamna sa iti prezinti intai blogul si scopul lui si apoi sa prezinti continutul, "drumul" pana la scop.
De ce un blog? Sincera sa fiu, pentru ca m-a intrebat mama daca n-am si eu un blog. Prima idee pe care am avut-o atunci a fost "toata lumea are blog". Si ideea asta s-a combinat cu ideea de "xerox" din capul meu (caci "toata lumea la fel" inseamna uniformizare, inseamna sa stii totul despre toti, ca doar esti ca ei si sunt ca tine, iar in cazul asta, oamenii nu se deosebesc cu nimic de hartiile tiparite, fiecare nastere echivaland cu o copie facuta).
Parerea mea de pana acum despre oamenii cu blog (si ma refer la bloguri in care sunt exprimate opinii sau idei, nu stiri)?
Oameni din ce in ce mai speriati de lume, care se folosesc de protectia unui ecran pentru a se exprima. Oameni care nu vor avea curaj sa te contrazica decat la nivel de comment. Oameni carora le este cunoscut doar limbajul articulat, logic, pe care i-ai domina cu o privire sau un gest, doar pentru ca nu-i cunosc sensul, iar faptul ca nu cunosc ii sperie. Oameni limitati, care simt totusi ca au ceva de spus, insa le e frica sa o faca. Oameni mediocrii.
Dar am exagerat. Poate unii chiar asa sunt, dar nu toti. Un blog te ajuta sa te perfectionezi in exprimare (Bam: http://cepari.blogspot.com), un blog te ajuta sa vorbesti despre activitati ale tale (Adriana: http://ganduri-multe-si-de-toate.blogspot.com), un blog poate reprezenta chiar si o trecere in revista a unor stiri sau probleme cotidiene, incluzand pareri personale (Ynes: http://supadepui.wordpress.com).
Ce am eu de gand sa fac pe blog?
Sa vorbesc despre lucruri despre care vorbesc si in mod normal. Nu am un blog in care sa ma ascund, am un blog in care sa-mi subliniez gandurile. Am un blog cu care imi perfectionez convingerile, poate un fel de a privi mai in profunzime unele idei.
In concluzie, un blog nu trebuie confundat cu un jurnal, asa cum am vazut de multe ori. Si de asta sunt convinsa si nu-mi voi schimba parerea. Un blog este scris pentru ceilalti, nu pentru tine. Un blog este public, iar a-ti face unul inseamna a accepta sa fii criticat. Un blog nu reprezinta un refugiu, nu poate lua locul faptelor tale, insa poate sa le sublinieze importanta. Nu poate nici macar sa le explice, poate doar sa extinda o explicatie a lor.
Deci, intai traim, apoi povestim pe blog ce am trait. Si nu traim cu scopul de a avea ce scrie pe blog.
Am cu totul alte idei in cap si nu am niciun chef sa vorbesc despre parerea mea despre bloguri, dar o fac pentru ca trebuie. Ca sa vad eu cum e sa faci ceva doar pentru ca trebuie. Si ca sa fiu sigura ca am o insiruire oarecum logica a ideilor pe blog (asta daca am sa continui sa scriu). Insiruire logica din punctul meu de vedere inseamna sa iti prezinti intai blogul si scopul lui si apoi sa prezinti continutul, "drumul" pana la scop.
De ce un blog? Sincera sa fiu, pentru ca m-a intrebat mama daca n-am si eu un blog. Prima idee pe care am avut-o atunci a fost "toata lumea are blog". Si ideea asta s-a combinat cu ideea de "xerox" din capul meu (caci "toata lumea la fel" inseamna uniformizare, inseamna sa stii totul despre toti, ca doar esti ca ei si sunt ca tine, iar in cazul asta, oamenii nu se deosebesc cu nimic de hartiile tiparite, fiecare nastere echivaland cu o copie facuta).
Parerea mea de pana acum despre oamenii cu blog (si ma refer la bloguri in care sunt exprimate opinii sau idei, nu stiri)?
Oameni din ce in ce mai speriati de lume, care se folosesc de protectia unui ecran pentru a se exprima. Oameni care nu vor avea curaj sa te contrazica decat la nivel de comment. Oameni carora le este cunoscut doar limbajul articulat, logic, pe care i-ai domina cu o privire sau un gest, doar pentru ca nu-i cunosc sensul, iar faptul ca nu cunosc ii sperie. Oameni limitati, care simt totusi ca au ceva de spus, insa le e frica sa o faca. Oameni mediocrii.
Dar am exagerat. Poate unii chiar asa sunt, dar nu toti. Un blog te ajuta sa te perfectionezi in exprimare (Bam: http://cepari.blogspot.com), un blog te ajuta sa vorbesti despre activitati ale tale (Adriana: http://ganduri-multe-si-de-toate.blogspot.com), un blog poate reprezenta chiar si o trecere in revista a unor stiri sau probleme cotidiene, incluzand pareri personale (Ynes: http://supadepui.wordpress.com).
Ce am eu de gand sa fac pe blog?
Sa vorbesc despre lucruri despre care vorbesc si in mod normal. Nu am un blog in care sa ma ascund, am un blog in care sa-mi subliniez gandurile. Am un blog cu care imi perfectionez convingerile, poate un fel de a privi mai in profunzime unele idei.
In concluzie, un blog nu trebuie confundat cu un jurnal, asa cum am vazut de multe ori. Si de asta sunt convinsa si nu-mi voi schimba parerea. Un blog este scris pentru ceilalti, nu pentru tine. Un blog este public, iar a-ti face unul inseamna a accepta sa fii criticat. Un blog nu reprezinta un refugiu, nu poate lua locul faptelor tale, insa poate sa le sublinieze importanta. Nu poate nici macar sa le explice, poate doar sa extinda o explicatie a lor.
Deci, intai traim, apoi povestim pe blog ce am trait. Si nu traim cu scopul de a avea ce scrie pe blog.
Wednesday, June 11, 2008
Rosu-coral, Verde-smarald si Gri-gunoi
Si pentru ca viata inseamna culoare...si pentru ca eu nu am mai postat de mult pe blog...si pentru ca vine si vara...si poate si pentru ca nu am nimic mai bun de facut...o sa vorbesc de culori.Da, asa de nebuna!
Dar chiar simteam nevoia sa vorbesc sau sa mi se vorbeasca de culori, pentru ca deja le cam duc lipsa...traiesc intr-un cartier cu blocuri...gri.Merg la scoala...gri.Plec la munte...gri (acolo e "pretty normal", doar n-or vopsi muntii in verde pentru mine).Pana si la mare e gri ce naiba!!!Ah!pana si tendintele din moda sunt gri!Dar nu ma refer neaparat la griul asta al peisajelor, al strazilor...al asfaltului in general...ma refer la o stare "gri" indusa de toate chestiile astea...Chiar si cu toate reclamele colorate, ambalajele lucioase, lacul pantofilor la moda ...tot mi se pare un pic fortata treaba asta cu bunadispozitie. Si nu e emo. nu e vorba de emo aici. nu vreau sa spun ca nu merita sa traim. nu vreau sa spun ca trebuie sa ne sinucidem ca sa aratam lumii asteia gri ca suferim. vreau sa spun ca ma uit asa la oameni si nu am mai vazut de mult unu' fericit.
Poate nu ma exprim suficient de clar sau poate bat campii, dar chiar am un scop. Stau langa un parc (Parcul Drumul Taberei) si ma uit la pustii de la masinute care parca se supara ca ii lasa parintii sa se dea vreo 3 minute in ele. In fata blocului meu e un parc de tipul celor "de cartier" cu nisip pe jos care pandeste orice trecator in vederea chinuirii lui pe tot drumul spre casa (iar daca nu merge acasa, ghinion, trebuie sa-l suporte in pantofi la serviciu si-napoi). Ce vad acolo?Pai baietzashi dinastia care se cred mari spanaci prin Dr Taberei si fumeaza cinshpe pachete de kent pe zi cu banii pe care poate mamele lor ii castiga intr-o jumatate de luna, care scuipa de parca tocmai li s-a turnat stricnina pe gat, care discuta despre gagici si isi injura mamele care i-au adus pe lume (unii altora, n-au ajuns atat de idioti incat sa se injure singuri).
Uite asta mi se pare mie gri...sa vad copii care habar nu au sa se mai joace, batrani care nu mai stiu decat sa critice (ca la problemele ce le am in autobuze, trebuie sa amintesc si de ei), oameni care pur si simplu nu se bucura de ce au, dar nici nu-si dau seama ce-si doresc...
Si incerc acum sa fac o analogie...intre felul cum arata orasul asta...nu vechi, nu plictisitor, nici macar deprimant, cum zic majoritatea...ci murdar, murdar si trist...si ...si fara viata.
Ne grabim prea mult sa ne plangem de mila...atat de mult incat uitam sa ne gandim cine e de vina pentru ca nu ne place noua in Bucuresti...ne grabim sa vedem mizeria incat uitam sa aruncam punga de chipsuri la cosul de gunoi...oricum nu conteaza probabil pentru multi...e in spate acum...am trecut de ea...n-o vad...dar altul vine in spate si o vede..si se grabeste si el..si arunca si el punga lui..si tot asa...
Ne grabim sa spunem ca oricum o sa plecam din tara asta si n-o sa ne mai intereseze...si uite asa, orasul imbatraneste si se grabeste si el sa uite de noi...probabil pentru multi nu conteaza..e o afacere buna..."uit de el si uita si el de mine"...dar nu se gandeste nimeni ca a imbatranit odata cu orasul...s-a murdarit odata cu el...
Si din nou, am impresia ca nu ma exprim clar, ca bat campii si asa mai departe...insa chiar e ceva ce ma deranjeaza cumplit...sa vad cum oamenii isi bat joc de ei insisi, de ei intre ei, dar si de lucrurile din jurul lor (fie ele creioane sau blocuri).
Si daca se continua asa, probabil ca nici macar un Everest de gunoaie in mijlocul Pietii Romane nu ne-ar face sa ne trezim...l-am decora cu beculete de Craciun si am face un tunel prin el pentru masini. Si atat. Ne-am obisnui cu el ca si cu toate celelalte.
Ma deranjeaza cand nimanui nu-i pasa si toata lumea spune ca ecologia e o prostie...dar ce te costa frate sa-ti arunci resturile la gunoi si nu peste ceilalti oameni? Asta n-am s-o inteleg niciodata...
Sau daca am s-o inteleg...aia va fi ziua in care griul va deveni culoarea mea preferata.
Subscribe to:
Posts (Atom)
