Wednesday, April 29, 2009

Lectia numarul 1

Uite ca am ajuns sa postez si de pe patul de spital. :))



Ma rog, cred intr-un fel ca daca sunt aici pot sa exprim mai limpede sentimenele fata de experienta asta, permanent noua, dar cu care totusi m-am obisnuit in 2 ani de zile.



Hai sa va fac si pe voi sa vedeti viata cu alti ochi. Mi-as dori tare mult sa pot sa va conving, fara sa treceti prin ce am trecut eu. Insa omul e om, si pana nu se da EL cu capul de ceva nu se schimba.



Poveste de viata



Eram odata in clasa a 9a...inca nu terminasem, eram pe la inceputul lui iunie. Profa de fizica imi spune fraza pe care o detestam cu totii, pe care nu concepem sa o auzim, mai ales fiind boboci la Sava: "Ne vedem la toamna". Aiurea, m-a trecut, insa a avut o placere deosebita in a ma chinui....si de cand am auzit faza cu toamna am inceput sa am tot felul de reactii ciudate.

Mi se facea rau pe strada, lesinam, fara sa am tensiune mica sau vreo anemie, am facut o alergie ciudata iar la sfarsitul scolii a venit cireasa de pe tort: nu am mai putut sa merg.



Asta cred ca a fost prima si cea mai valoroasa lectie a vietii mele de adolescent. Sportiva de performanta, impotriva transportului in comun (lent si agmolerat), eu mergeam. Mergeam pe munte, mergeam pe jos prin Bucuresti, mergeam, mergeam, mergeam. Si niciodata nu am luat mersul ca pe un privilegiu. Toata lumea merge, nu? Deci e ceva ce mi se cuvine. Dar, soc! Mie nu mi se mai cuvenea. Pur si simplu, m-am trezit intr-o dimineata si nu mi-am mai putut mentine greutatea pe propriile mele picioare.

Loz in plic. Cam asa traim cu totii. Sunt atat de multe lucruri care nu depind de noi, dar care ne influenteaza atat de tare incat nu le putem trece cu vederea. Ideea de "Carpe Diem" e cea mai buna, cred eu. Trebuie sa invatam sa nu ne facem planuri, pentru ca oricand pot fi naruite, trebuie sa lasam viata sa se deruleze, cu bune, cu rele si apoi sa vedem totul din alt unghi.

Bineinteles ca am fost internata atunci in spital, am facut zeci de analize, am stat numai in pat si am fost dusa la alte sectii in scaunul cu rotile. Dar dupa o saptamana, m-am ridicat din pat intr-o dimineata. Fizic, era ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, mergeam din nou perfect (iar acum, ca au trecut doi ani, o saptamana nu mai inseamna nimic). Psihic, treceam la un nivel superior.

Tuesday, April 14, 2009

Eu si blogul meu

...despre care nici nu stiam ca mai exista. Anul si postul pe blogul lopetii verzi. :)

Am cu totul alte idei in cap si nu am niciun chef sa vorbesc despre parerea mea despre bloguri, dar o fac pentru ca trebuie. Ca sa vad eu cum e sa faci ceva doar pentru ca trebuie. Si ca sa fiu sigura ca am o insiruire oarecum logica a ideilor pe blog (asta daca am sa continui sa scriu). Insiruire logica din punctul meu de vedere inseamna sa iti prezinti intai blogul si scopul lui si apoi sa prezinti continutul, "drumul" pana la scop.

De ce un blog? Sincera sa fiu, pentru ca m-a intrebat mama daca n-am si eu un blog. Prima idee pe care am avut-o atunci a fost "toata lumea are blog". Si ideea asta s-a combinat cu ideea de "xerox" din capul meu (caci "toata lumea la fel" inseamna uniformizare, inseamna sa stii totul despre toti, ca doar esti ca ei si sunt ca tine, iar in cazul asta, oamenii nu se deosebesc cu nimic de hartiile tiparite, fiecare nastere echivaland cu o copie facuta).

Parerea mea de pana acum despre oamenii cu blog (si ma refer la bloguri in care sunt exprimate opinii sau idei, nu stiri)?
Oameni din ce in ce mai speriati de lume, care se folosesc de protectia unui ecran pentru a se exprima. Oameni care nu vor avea curaj sa te contrazica decat la nivel de comment. Oameni carora le este cunoscut doar limbajul articulat, logic, pe care i-ai domina cu o privire sau un gest, doar pentru ca nu-i cunosc sensul, iar faptul ca nu cunosc ii sperie. Oameni limitati, care simt totusi ca au ceva de spus, insa le e frica sa o faca. Oameni mediocrii.

Dar am exagerat. Poate unii chiar asa sunt, dar nu toti. Un blog te ajuta sa te perfectionezi in exprimare (Bam: http://cepari.blogspot.com), un blog te ajuta sa vorbesti despre activitati ale tale (Adriana: http://ganduri-multe-si-de-toate.blogspot.com), un blog poate reprezenta chiar si o trecere in revista a unor stiri sau probleme cotidiene, incluzand pareri personale (Ynes: http://supadepui.wordpress.com).

Ce am eu de gand sa fac pe blog?
Sa vorbesc despre lucruri despre care vorbesc si in mod normal. Nu am un blog in care sa ma ascund, am un blog in care sa-mi subliniez gandurile. Am un blog cu care imi perfectionez convingerile, poate un fel de a privi mai in profunzime unele idei.

In concluzie, un blog nu trebuie confundat cu un jurnal, asa cum am vazut de multe ori. Si de asta sunt convinsa si nu-mi voi schimba parerea. Un blog este scris pentru ceilalti, nu pentru tine. Un blog este public, iar a-ti face unul inseamna a accepta sa fii criticat. Un blog nu reprezinta un refugiu, nu poate lua locul faptelor tale, insa poate sa le sublinieze importanta. Nu poate nici macar sa le explice, poate doar sa extinda o explicatie a lor.

Deci, intai traim, apoi povestim pe blog ce am trait. Si nu traim cu scopul de a avea ce scrie pe blog.