Uite ca am ajuns sa postez si de pe patul de spital. :))
Ma rog, cred intr-un fel ca daca sunt aici pot sa exprim mai limpede sentimenele fata de experienta asta, permanent noua, dar cu care totusi m-am obisnuit in 2 ani de zile.
Hai sa va fac si pe voi sa vedeti viata cu alti ochi. Mi-as dori tare mult sa pot sa va conving, fara sa treceti prin ce am trecut eu. Insa omul e om, si pana nu se da EL cu capul de ceva nu se schimba.
Poveste de viata
Eram odata in clasa a 9a...inca nu terminasem, eram pe la inceputul lui iunie. Profa de fizica imi spune fraza pe care o detestam cu totii, pe care nu concepem sa o auzim, mai ales fiind boboci la Sava: "Ne vedem la toamna". Aiurea, m-a trecut, insa a avut o placere deosebita in a ma chinui....si de cand am auzit faza cu toamna am inceput sa am tot felul de reactii ciudate.
Mi se facea rau pe strada, lesinam, fara sa am tensiune mica sau vreo anemie, am facut o alergie ciudata iar la sfarsitul scolii a venit cireasa de pe tort: nu am mai putut sa merg.
Asta cred ca a fost prima si cea mai valoroasa lectie a vietii mele de adolescent. Sportiva de performanta, impotriva transportului in comun (lent si agmolerat), eu mergeam. Mergeam pe munte, mergeam pe jos prin Bucuresti, mergeam, mergeam, mergeam. Si niciodata nu am luat mersul ca pe un privilegiu. Toata lumea merge, nu? Deci e ceva ce mi se cuvine. Dar, soc! Mie nu mi se mai cuvenea. Pur si simplu, m-am trezit intr-o dimineata si nu mi-am mai putut mentine greutatea pe propriile mele picioare.
Loz in plic. Cam asa traim cu totii. Sunt atat de multe lucruri care nu depind de noi, dar care ne influenteaza atat de tare incat nu le putem trece cu vederea. Ideea de "Carpe Diem" e cea mai buna, cred eu. Trebuie sa invatam sa nu ne facem planuri, pentru ca oricand pot fi naruite, trebuie sa lasam viata sa se deruleze, cu bune, cu rele si apoi sa vedem totul din alt unghi.
Bineinteles ca am fost internata atunci in spital, am facut zeci de analize, am stat numai in pat si am fost dusa la alte sectii in scaunul cu rotile. Dar dupa o saptamana, m-am ridicat din pat intr-o dimineata. Fizic, era ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, mergeam din nou perfect (iar acum, ca au trecut doi ani, o saptamana nu mai inseamna nimic). Psihic, treceam la un nivel superior.
Subscribe to:
Post Comments (Atom)
1 comment:
Inteleg foarte bine ce ai simtit cand nu ai mai putut sa mergi pt ca si eu am trecut prin asta.La fel ca tine,sportiva de performanta,pt mine sportul era ceva natural si pur si simplu nu ii intelegeam pe cei care spuneau "nu pot".Nu ma refer la nu pot sa ma inscriu in baremele pt nota de 10 la sport ci ma refer la nu pot sa fac o ora de educatie fizica,sa alerg,sa joc un sport,sa nimic.Mi se parea de neconceput sa nu fii in stare sa faci chiar nimic cum trebuie la sport.Multa vreme am fost si foarte 'snoaba', dar nuj daca asta e cuvantul.In sensul ca mi se parea de neconceput ca cineva sa nu stie regulile elementare de baschet sau sa nu fie in stare sa joace deloc corect.Acum uitandu-ma inapoi imi dau seama ce conceptie de copil prost aveam si ce 'snoaba' eram. In orice caz ca sa concluzionez ideea de mai sus,imi placea sportul si nu ma deranja efortul fizic(ma antrenam 6 zile pe saptamana cate 2 ore,iar in unele zile aveam 4 ore).Acum fiind a11a, dupa ce in a8a m-am lasat de baschet,daca facem matematica sunt aproape 4 ani de cand nu mai practic nici un fel de sport si vreau sa spun ca se simte.Acum pot sa inteleg acel 'nu pot' de ordin fizic pe care inainte nu il intelegeam.Am inceput sa simt deja cum mi se atrofiaza muschii pentru ca din lipsa de timp prefer sa iau mijloacele de transport in comun decat sa merg pe jos(in ultima vreme am inceput sa merg mult mai mult ca inainte).Am inceput sa simt si tutunul.Am inceput sa spun 'nu pot' si sa o spun sincer. Prin urmare inteleg socul tau psihic pt ca si eu am trecut prin asta.Mi-am propus ca in viitor sa depun mai mult efort fizic si sa nu mai spun 'nu pot'....acum sa vedem.
Post a Comment